Tot am vrut să vă povestesc despre nişte întâmplări oribile pe care le-am avut cu doi şobolani. Dar, ştiţi cum este, te iei cu altele şi trece vremea şi uite că nu am apucat să vă raportez ce şi cum. Dar acum profit de campania pentru bloggerii (ia vedeţi că puteţi câştiga o tabletă Allview 2 Speed Quad) pe care o derulăm pe Blogal Initiative Bucureşti (apropo, o să începem ca lumea campanii doar pentru bloggerii bucureşteni, staţi pe aproape…) pentru cei de la 0219662.ro, care se ocupă cu deratizare, dezinsecţie si dezinfecţie şi care au o chestie foarte faină, din punctul meu de vedere, adicătelea plata online prin Mobilpay, ceea ce – trebuie să recunoaştem :D – este un feature foarte interesant. Căci sună într-un mare fel să poţi scăpa de gongi şi alte lighioane plătind cu cardul :)) Iar siteul este unul chiar simpatic, daţi un ochi să vă convingeţi.
No bun, acum să vă povestesc întâmplările. Cu menţiunea că, până să păţesc ce am păţit, singura mea amintire cu şobolani a fost una de când aveam vreo 6 ani, cu unchiu Nicu luptându-se, în bucătăria noastră foarte mică de pe strada Oituz din Baia Mare, cu un animal feroce şi foarte mare (aşa mi se părea atunci, că este un adevărat monstru!) pe care, fireşte, l-a biruit în cele din urmă. Poate de atunci, de la acea “bătălie”, cu răcnete din partea unchiului (şi înjurături, dar hai să nu intrăm în detalii :D), cu tot felul de zgomote de luptă şi cu nişte chiţăieli oribile, am dezvoltat eu o repulsie organică faţă de aceste animale respingătoare. În această cheie vă invit să citiţi ce mi s-a întâmplat mie acum câteva luni, în plină vară.
Era o seară călduroasă, de care am încercat să scap cu, fireşte, nişte bere. Şi cum am terminat eu prima doză din această licoare minunată, am strivit-o corespunzător şi mă duc să o arunc la găleata de gunoi, aflată sub chiuvetă, în bucătărie. Deschid uşiţa aia de la masca de sub chiuvetă şi înlemnesc: din găleata de gunoi mă privea un şobolan. Câteva fracţuni de secundă am stat amândoi perplecşi (şocul pentru mine era imens, să văd un şobolan în bucătăria mea, la etajul 8, unde stăteam atunci…). După care, într-o coordonare de mare precizie, am izbucnit amândoi. El sărind din găleată, încercând să fugă, eu trântind uşiţa aia cu o forţă de care Chuck Norris ar fi fost foarte mândru. După care eu am ieşit urgent din zona de luptă şi am închis uşa de la bucătărie (în gândul meu era atunci un mare reproş cum că “de ce dracu nu am instalat eu un lacăt la uşa asta?!“:D).
Răspund privirilor uimite ale famillionului cu un terifiant “avem un şobolan în bucătărie“. După câteva clipe de tăcere, a urmat fireasca întrebare “ce este de făcut?“. Căutăm pe google după nişte meseriaşi în stârpirea lepădături, zic. Şi fac. Îmi scot laptopul, dau căutare după – nici nu mai ştiu după ce am dat căutare, era ceva cu şobolani, aia e clar :D – şi găsesc repede mai multe siteuri. Sun la primul (careavea tarifele afişate, asta mi-a plăcut, ceva gen 150 de lei, dar nu mai ţin minte exact), îmi răspunde un domn, îi spun care este problema, el îmi zice “daţi-mi adresa, ajung cam într-o oră“).
M-am liniştit. Căci, în mintea mea, totul era clar: vine specialistul, îi umflă o rangă #sauceva şobolanului în freză şi am scăpat de năpastă. Vaaaaaai, cât de departe eram de adevăr… Căci numai naivi ca mine cred că aşa se întâmplă lucrurile în astfel de situaţii.
Vine omul, fix după o oră. Îl văd că îşi pune mânuşile (“e pus pe treabă, îmi zic, Rambo, sparge-l!“). Scoate nişte farfurioare de alea mici de plastic (“no poftim, servim ceva sau ce?“, ridic eu sprânceana a nedumerire). După care scoate un fel de pliculeţe de ceai, dar aşa mai dolofănele, puţintel albastre. Şi risc întrebarea: “dar care e faza cu astea, stimabile?“. Îmi zice: “Aceasta este otrava pentru şobolan. El o să o mânânce în cursul nopţii, moare, după care îl aruncaţi“.
Mi-e greu să vă spun cât de cu gura cascată am rămas. Eu care credem că vine, îi umflă o rangă în freză şi hasta la vista, baby… Am încercat eu să bag de alea “dar cum, dar vai, păi scapă-mă de el“, dar nu am avut cu cine. Pentru că omul îmi explica foarte calm cum că şobolanul este teribil de inventiv şi că sigur s-a ascuns pe undeva unde nu îl putem găsi şi că altă variantă nu există. “Otrava este foarte bună, adaugă, îl omoară şi îl usucă, aşa că nici nu miroase şi nu lasă alte urme, adaugă“. În fine, plătesc omului banii şi pleacă.
Intru din nou pe google, caut după alte firme, gândindu-mă că nu are cum să fie atât de complicat. Am sunat la încă 3. Toate mi-au spus că asta este procedura standard. M-am pleoştit şi am intrat în logica acestei proceduri standard.
Vă daţi seama că noaptea aia a fost mai mult una de veghe. Cum dracu să dorm bine ştiind că tovarăşul şobolan hălăduieşte prin bucătăria mea? Numai că nu am auzit nimic toată noaptea. Nici măcar un zgomot. “Dreaqu de vietate“, îmi zic, “ce şmecherie are în program“. Dimineaţa deschid încet uşa de la bucătărie (aveam în mână un sucitor – aşa îi zice la mine, în Maramureş – de ăla de întinzi aluatul, dacă e să îl vâd îi sparg dantura, era planul), nu văd nimic. “O fi murit mizerabilul prin cine ştie ce cotloane“, îmi zic scârbit la gândul că acum trebe să întorc toată bucătăria să îl găsesc.
“Hai să încep cu zona de lângă găleata de gunoi“, mi-am făcut planul, strategic. Şi deschid cu imense precauţii uşiţa. ŞOC şi GROAZĂ! Incupatul şobolan era fix lângă găleată, cu limba scoasă şi cu gâtul scos din ţâţâni. Adică fix unde îl lăsasem eu, ca un crimimal. Căci – da, v-aţi prins – îl executasem atunci, pe loc, când am trântit uşiţa, chiar când îl văzusem întâiaşi dată, pentru prima oară. Adicătelea, toată experienţa cu căutat pe google şi cu plătit şi cu pliculeţelea alea cu ceai/otravă a fost fix degeaba.
Sigur că am râs după aia – hă hă hă, ce criminal fraier sunt. Nu mă mai interesa nimic, doar că scăpasem de bestie. Zici?
La câteva zile după aia – eram plecat într-o deplasare – mă sună doamna mea şi îmi zice “cred că am văzut caca de şobolan pe lângă găleata de gunoi“. Mi se opreşte răsuflare, am palpitaţii, transpiraţia îmi curge râuleţe. Nu cred că mi se întâmplă din nou, nu cred… Dar da. Mi se întâmpla. Din nou. Căci io, ca un bou biped, bucuros că scăpasem de primul intrus, nu am făcut minima cercetare cum că pe unde a ajuns bestia la noi în bucătărie, la etajul 8. Venise pe ţevile de la baie (am izolat tot după a doua întâmplare, cea de mai jos, ştiţi voi, mintea de pe urmă…).
Ajung acasă şi în acea noapte am auzit mişcări prin bucătărie. Era clar. Aveam lighioana în dotare. Din nou. Ştiam deja ce trebe să fac. Sun din nou la domnul cu pricina (stabilisem deja o conexiune, cum ar veni) şi îi spun ce şi cum. Zice că vine într-o oră, vine într-o oră, îmi dă iar pliculeţe de alea (după ce s-a distrat când i-am povestit că alea din prima tură au fost degeaba), plătesc şi pleacă.
Toată noaptea l-am auzit pe colegu mişunând pe acolo. Am dormit din părţi, fireşte. Mai ales că – aşa cum îmi spusese specialistul – după ce a gustat din otravă, bestia a devenit agresivă, simţind că ceva nu e în regulă şi tot încerca să iasă din bucătărie, zgrebţănând într-un la uşi şi lovindu-se cu tot corpul de ea. Specialistul îmi mai spusese să nu cumva să intrăm acolo sau ceva, pentru că este foarte agresiv şi s-ar putea să ne atace. Horror, vă spun eu…
Dimineaţa, cam pe la 5 şi un pic, tocmai când începea să se crape de ziua, se face linişte. Hai că poate a mierlit-o… Pe la 7 intru încetişor în bucătărie, mă uit peste tot. Nimic. Unde dracu o fi ăsta, măh? Sun la specialist. Îi explic ce şi cum. Îmi zice că poate s-a ascuns prin ceva cotloane (reia teza cu “şobolanii sunt teribil de inventivi, se ascund de nu îi găseşti“) şi zice să îl caut mai bine. Reiau căutările. Tot nimic. Şi un gând macabru începe să îmi dea târcoale… “Dar dacă…“. Hai să vedem şi noaptea asta, zic.
Aşa, ca pe ceas, la miezul nopţii începe din nou mişuneala prin bucătărie. Colegu nu murise. Ba era chiar mai furibund decât în noaptea precedentă în încercarea de a forţa uşa ca să iasă. Simţeam că mă ia dracu, nu alta.
Să vă mai spun că aşa ne-a ţinut 5 nopţi? Dap, 5 nopţi. Timp în care specialistul a venit şi tot a împânzit bucătăria cu următoarele: un alt tip de otravă (“la asta numai se uită şi pică mort“), ceva clei pus pe nişte tăbliţe (“dacă se lipeşte de asta nu îl mai dezlipeşte nici Greuceanu“) şi capcane de alea clasice gen caşcaval Tom şi Jerry (“hai să fie şi astea, că nu se ştie“). Iar căutările în timpul zilei după mizerabila fiinţă au fost şi mai riguroase, realizate chiar de specialist (care ne povestea nişte chestii înfiorătoare despre şobolani care nu au fost găsiţi timp de 2 săptămâni). Nimic, frate, parcă era invizibil în timpul zilei. Iar noaptea începea atacul. Ceva de speriat.
În dimineaţa zilei numero 6, cam pe la 4.30, auzim o capcană de aia clasică declanşându-se. Nu vă puteţi închipui câtâ speranţă ne-am pus în acel sunet… După care linişte totală. Dar cum era către 5, ora la care stimabilul mizerabil oricum îşi întrerupea activitate, mi-ai zis că poate era doar o coincidenţă.
Pe la 7 fără ceva, deschid încet uşa la bucătărie. A fost unul din cele mai frumoase momente din acest an pentru mine. Căci bestia, lighioana, târâtura, spurcăciunea era cu burta în sus, lângă capcana care se declanşase şi care îi dăduse lovitura fatală. Am strigat de am trezit toată casa “a murit boul!“. Fericire maximă, vă spun eu!
Mi-am pus mânuşile, special cumpărate pentru această festivă ocazie, l-am ridicat cu o scârbă imensă de coadă, l-am băgat într-o pungă, pe care pungă am băgat-o într-o altă pungă, pe care altă pungă am băgat-o într-un sac. Şi apoi l-am aruncat pe mizerabil.
Cam asta a fost. Uite că mă uit acum la cât am scris şi văd că m-am lungit teribil. Dar a fost, dacă vreţi, un fel de “spovedanie” :)) Pe care o închei urându-vă să nu treceţi never ever prin astfel de întâmplări care vă pot marca existenţa :D
Ganduri culese de pe www.chinezu.eu
Multumim frumos !